De când se ştie ea, bunica şi-a dorit să
joace în piese de teatru. Visa la costume colorate ca nişte sorcove, o vedeai
cum îşi duce mâna la cap ca şi când ar fi fost acoperit de peruci mirosind a
levănţică sau a zambile din acelea roz, defila în spatele blocului bâţâind din
capot şi făcând să se mişte şorţul ei de bucătărie ca o frunză căzută pe
trotuar împinsă încolo şi încoace de vuietul maşinilor, recita din Ana
Blandiana şi Elena Farago, mătuşă-mea îi spunea să înceteze, îi era teamă să nu
răcească sau să nu îşi piardă vreun papuc, când bunica dădea reprezentaţii îşi
pierdea minţile cu totul, trebuie avută mare grijă de ea!
Când a împlinit 93 de ani, bunica primi o
scrisoare recomandată de la directorul Teatrului din oraşul nostru, prin care o
ruga frumos să treacă pe la el, să stea de vorba, s-ar putea să am ceva pentru
dumneavoastră, vă aşteptăm într-una din zilele astea. Bunica se emoţionă atât
de tare, încât poştaşul crezu că i-a adus o veste proastă, de fapt nici el nu
mai ştia exact ce să creadă, pentru că imediat bunica începu să se zguduie de
râs, noi, cei care stăteam în hol, priveam tâmpiţi la toate manifestările astea
nefireşti ale bunicii, din nou, mătuşa –mea a fost aceea care a intervenit
prompt, altfel habar n-am ce s-ar fi putut întâmpla!
Am încercat noi să o facem pe bunica să
înţeleagă, i-am explicat cât ne-am priceput şi noi mai bine că la vârsta ei
teatrul era o treabă destul de riscantă, poate o să te împiedici de o stinghie
ieşită din pardosea, poate o să îţi cadă o ştangă în cap, poate că or să te
împuşte cu gloanţe adevărate sau or să îţi dea să bei până când o să intri în
comă alcoolică! Dar bunica nici nu vroia să audă! Îşi trase pe ea tricoul cel
verde cu fetiţele Power Puff, pantalonii mov mulaţi pe picioarele ei
anchilozate, săndăluţele galbene şterpelite din şifonierul verişoarei noastre
Cristina, două săptămâni le-a căutat înnebunită prin toată casă, arăta mai ceva
ca o sorcovă bunica, în fine, îşi potrivi pălăria ei portocalie cu panglică
albăstră, tubul de şpray făcu fâs, fâs, bunica era clasa întâi, gata de marea
ei întâlnire!
A doua zi dimineaţa, bunica veni la noi cu o
sută şi ceva de formulare pe care trebuia să le semnăm, habar nu aveam despre
ce ar fi putut fi vorba, când bunica îşi punea ceva în cap, practic era
imposibil să îi mai scoţi, nu o întrebarăm unde a rămas peste noapte, nici ea
nu ne întreba o grămadă de lucruri, îi povestirăm în treacăt ce am mai făcut, ce vise am
avut, ne dădu câte explicaţii destul de încurajatoare, mătuşă-mii îi repetă a o
suta mia oară că o să se mărite cu un canadian roşcat cu ochi verzi şi degete
lungi de pianist, când îi pomeneai de treaba asta, mătuşă-mea devenea mută ca o
oală de ciorbă, noi ne prăpădim de râs, bunica trânteşte uşa în urma ei, îi
auzim paşii coborând pe scări, motanul Paulinei de la unu e, ca de obicei, în
călduri, tramvaiul face să se zgâlţâie lustra, ne aşezăm cu sufletele chircite
în fotolii şi nu ne mai spunem nimic.
Două luni şi jumătate a lipsit bunica de
acasă! O dată la două zile ne suna din cabina ei de la Teatru să ne spună că
repetiţiile o termină, dar nu se lasă nici moartă, o să fie un spectacol de
pomină, poate că bunica voastră şi-a pierdut minţile, dar o să vă las pe toţi
cu gura căscată şi cu ochii beliţi, noi îi spuneam bine, bunico, numai ai grijă
să nu stai în curent şi să nu îţi cadă
vreo ştangă în cap!
Pe 4 Octombrie, într-o sâmbătă la ora 9 seara,
stăteam toţi la balconul Teatrului, aşteptând să înceapă spectacolul. Spectacolul
de debut al bunicii noastre. Sala era arhiplină, lumea se înghesuia buluc,
stăteau claie peste grămadă, unii în cârca altora, toţi vroiau să vadă cât mai
bine ce avea să urmeze, chiar dacă bunica nu era cap de afiş. De fapt, numele
ei nu era deloc trecut pe afiş, dar asta nu ne descurajă câtuşi de puţin.
Nici nu se ridică bine cortina, că o şi
văzurăm pe bunica, agăţată tocmai la cucurigu, prinsă în nişte curele elastice
şi plutind pe deasupra unui cer înstelat de carton. De undeva se auzeau
huruituri groaznice, era ca şi cum toţi îngerii Cerului s-ar fi îmbătat şi s-ar
fi apucat să se înjure unii pe alţii, scena se cutremură şi scaunele începură
să crape, peste cei din rândurile patru
şi cinci căzură bucăţi de tavan, o mamă cu un copil apucă să mai spună Înger,
îngeraşul meu, repetat până la obseseie de pompier, coafeză şi câinele lor
labrador. Bunica purta pantalonii ei cei mov, peste care îşi trăsese o pereche
de chiloţi tanga de un roz ameţitor, ne simţeam cu toţii ca la hipnotizator, am
fi jurat că mătuşă-mea levitează pe deasupra candelabrului cu trei sute unşpe
becuri colorate în tot atâtea nuanţe şi culori, dar în toată harababura aceea
cine ar mai fi putut băga de seamă o activitate paranormală în plus?
